Dincolo de Cercul Polar, pe insula (fictivă?) Rösvannöy din Marea Norvegiei, timpul curge diferit față de restul lumii, asemenea unui elixir administrat în doze mici, dar sigure și atent ritmate, care-i întrețin suspansul și elanul vital. Atmosfera le va părea, poate, familiară celor ce iubesc opera lui Eric-Emmanuel Schmitt, unul dintre cei mai importanți dramaturgi contemporani, un artist al nopților mistice, al revelațiilor crepusculare (vă mai aduceți aminte de superba Noapte de foc?!), al succesivelor avataruri ale ființei în complicatul periplu al căutării unor adevăruri fundamentale.
În lumina premiselor enunțate mai sus, primăvara începe la Oradea sub auspiciile teatrului, literaturii, muzicii și iubirii. Nu neapărat în ordinea aceasta, dar, oricum, la început este teatrul. Și totul se datorează unei inspirate alegeri, ce îmbogățește actualul repertoriu al Teatrului Regina Maria cu o piesă de excepție din portofoliul dramatic al lui Eric-Emmanuel Schmitt, Variațiuni enigmatice, în traducerea lui Nicolae Weisz. Sub privirea regizorală a Elvirei Rîmbu și în viziunea scenografică a Oanei Cernea, personajele piesei prind viață datorită interpretărilor demne de toată aprecierea noastră, datorate actorilor Sebastian Lupu și Petre Ghimbășan. Partiturile nu sunt deloc facile și fiecare își construiește rolul ca pe un minuțios étude din care transpare o veritabilă demonstrație de maturitate interpretativă. Cercetând istoricul piesei, descoperim că, în timp, a dobândit un binemeritat prestigiu pe scenele lumii. Încă de la prima montare, din stagiunea 1996/1997 de la Théâtre Marigny din Paris, unde s-a bucurat de participarea lui Alain Delon și Francis Huster, publicul a intuit, dincolo de aparențele înșelătoare, contradicțiile adânc imprimate în peisajul sufletesc al bărbatului zilelor noastre. În teatrul românesc, trebuie menționate spectacolele de la Teatrul Nottara din București (2002), în regia lui Claudiu Goga, și de la Teatrul Național ,,Vasile Alecsandri” din Iași (2013), în regia lui Liviu Manoliu.
Ne întrebăm, pe bună dreptate, prin ce anume fascinează subiectul piesei, ce ascunde dincolo de simplitatea tramei sale, câte lumi posibile se disjung în evantaiul vieții celor doi protagoniști? Întrepătrunderea prelungitei zile polare cu noaptea arctică se arată a fi mai mult decât un moment emblematic. Pe insula lui Abel Znorko (Sebastian Lupu), adulatul laureat al Premiului Nobel pentru literatură, misterul invadează teritoriile sufletului, provocând neașteptate desanturi introspective. Primul amurg, după șase luni de străluciri diurne, coboară evanescent printre falduri vaporoase de organza, arcuite într-un enigmatic colorit albăstrui-pastelat. Decorul configurează două planuri, dispuse cu aceeași sensibilitate a reprezentărilor spațiale. În depărtare, fundalul acoperit de perdele și draperii generoase, curgând în straturi succesive, deschide perspectiva nebănuită a îndepărtării, a spațiului aerisit, a mării reci și protectoare, ce izolează insula de freamătul lumii. În planul apropiat, interiorul mușcă însă din seva intimității prin mobilierul clasic și sobru din casa reputatului scriitor. Recunoaștem regulile unei oarecare simetrii neostentative, detaliu ce ne-ar putea da de înțeles că nu decorațiunile interioare reprezintă sensul vieții acestui duelist al ideilor, ci altceva, mult mai profund. Corpuri de bibliotecă, cu rafturile pline de cărți încă înfoliate (cărțile sale!), vitrina, masa de lucru și masa de biliard, canapeaua simplă și măsuța, zecile de reviste en vogue, totul lasă impresia ordinii, a sanctuarului neatins de priviri profane, dar și a tabietului cotidian de scriitor. Și totuși… Dinspre patefon răsună contrapunctic Variațiunile enigmatice ale lui Edward Elgar, o lucrare orchestrală alcătuită din paisprezece variațiuni precedate de tema pe marginea căreia reverberează armoniile lor. În total, cincisprezece piese, un număr deloc întâmplător, ce coincide cu numărul anilor de pasiune trăită de Abel Znorko exclusiv în limita corespondenței amoroase cu cea care avea să-i devieze destinul creator. Am putea intui, la început, că tema în jurul căreia se vor înfășura variațiunile piesei este iubirea. Numai că mișcarea vieții e mult mai subtilă și scapă oricăror încercări de predicție. Iar Eric-Emmanuel Schmitt nu ne-a lăsat niciodată să fim seduși de conformism ori de tipare repetitive și previzibile.
Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/04/pe-insula-lui-abel-znorko/
La firul cărţii 